Metapost

Adică un post despre elaborarea chinuită a posturilor mele care au întotdeauna origini vagi şi scopuri nedefinite. De fapt, un post despre existenţa condamnabilă a blogului meu ce nu are nici măcar minimul de animozitate întâlnit la orice blog decent. Şi aici nu mă refer la decenţa pretinsă de un director sever de liceu sau de o bunicuţă revoltată, ci la “eticheta” care legitimează de obicei existenţa blogurilor. Însufleţire, entuziasm, emfază, patos – pun în funcţiune mai mult decât un blog, iar mie îmi lipsesc cu desăvârşire.

Se poate observa uşor că eu nu urmăresc o temă, nu mă axez pe un anumit subiect, nu fac trimiteri similare şi nici legături între posturi. Asta din simplul fapt că în majoritatea cazurilor nu îmi pasă. De nimic. Niciun lucru/fapt/persoană nu mă interesează, nu îmi captează atenţia, nu îmi provoacă o reacţie suficient de puternică încât să depun efortul necesar pentru a o manifesta.

Nu mă interesează mişcările politice din ţară sau intervenţiile militare din afara ei, nu mă tentează să aflu mai multe despre ecosistemul în care se dezvoltă plantele carnivore şi nici ce se întâmplă azi sau mâine acasă la Britney (cu toate că îmi e chiar simpatică fata). Nu sunt nici măcar curioasă să ştiu câţi ani are cântăreţul meu preferat a cărui muzică o ascult la un volum intolerabil în opinia vecinilor.

Şi în toată nepăsarea asta nocivă, dar atât de frească pentru mine, cel mai bizar laucru este conştientizarea latentă a micii mele anomalii. De curând am văzut un film în care personajul principal spunea: “In fact, the only thing I do care about is the fact that I can’t care about anything. “. Dacă nu ar fi fost un ins fictiv, probabil am fi purtat nişte discuţii profunde cu uşoară tentă metafizică şi am fi ajuns la concluzia că situaţia mea este una paradoxală. Şi chiar aşa e.

Pentru că, în ciuda lipsei mele totale de interes faţă de lucrurile care există şi se întâmplă în lume, am totuşi un respect desăvârşit pentru informaţie în sine, pentru semnificaţia ei neraportă la concret. E reconfortant să ştii că ştii, e încurajator să ştii ce nu ştiu alţii şi e derutant să nu ştii.  De asta cred că pentru mine ar fi ideal să pot înmagazina informaţia fără să o accesez mai întâi.

Dar sunt lipsită de o astfel de capacitate aşa că am încercat să mă “autodisciplinez” într-un mod cât mai brutal (a nu se înţelege “violent” ci lipsit de subtilitate). Faptul că sunt studentă la jurnalism ilustrează cel mai bine pornirile şi manifestările mele masochiste. M-am gândit că aş deveni mult mai receptivă la realitatăţile înconjurătoare dacă stirile ar da peste mine … la propriu. O furgonetă condusă de contrabandişti din Arabia Saudită, nişte suporteri dezlănţuiţi sau poate un tsunami. Oricare variantă ar fi utilă dacă între noi nu s-ar interpune sticla televizorului şi miile de kilometri care mă pun la adăpost într-un mediu sterilizat de ignoranţă şi nepăsare.

Acum, revenind la problema iniţială, cum aş putea să scot pe bandă rulantă posturi interesante, când mie îmi lipseşte tocmai interesul? Nu e o întrebare retorică. Astept sugestii. Între timp o să prelucrez subiecte scoase din acelaşi neant şi o sa lucrez conştiincios la nişte simulări de preocupare, implicare şi mai ales dăruire. De ce insist să umplu pagini cu lucruri pe care le-aş putea contesta chiar eu fară ezitări?

Pentru că pot.

În timpul liber, viaţa ignoră.

Îmi imaginez un magazin cu păpuşi. Multe, de orice fel, pentru oricine. Păpuşi pe rafturi de sticlă, păpuşi cu păr strălucitor, păpuşi cu rochii din dantelă fină, dar şi din nailon. Păpuşi care miros a plastic şi păpuşi care miros a fiinţe umane.

Magazinul are o ordine a lui, neînţeleasă de nimeni şi totuşi întruchipând perfecţiunea. Poate e un sistem complicat, elaborat de o minte prodigioasă sau poate e rânduiala specifică bucătăriei unei gospodine cu deprinderi obsesiv-compulsive. Dar asta nu contează atata timp cât viaţa păpuşilor neînsufleţite îşi urmează cursul liniar.

Mai devreme sau mai târziu, fiecare ajunge să fie aleasă şi desprinsă din contextul feeric şi totuşi atât de stereotip. Indiferent de culoarea părului sau de poziţia ocupată pe raft, absolut toate reuşesc cumva, cu sau fără voia lor – inexistentă de altfel-, să devină obiectul dorinţei cuiva şi să indeplinească menirea pentru care au fost fabricate.

Acum îmi imaginez o păpuşă anume. Nu frumoasă, ci foarte frumoasă. Cu păr perfect, ochi perfecti şi trăsături perfecte. O păpuşă pe care nu îţi vine sa o numeşti “copie a realităţii”, ci “reprezentare verosimilă” a ei. Evident, poartă cea mai extravagantă rochie: catifea, dantelă, sârme, mărgele, voal şi satin – o capodoperă vestimentară la scară mică.

E o păpuşă specială. De ce? Pentru că nu o cumpără nimeni. Toţi o văd şi o admiră, toţi o vor, toţi întreabă de ea şi toţi întorc pentru o ultimă dată capul în direcţia ei … după ce au cumpărat altă păpuşă.

În continuare aş putea să conturez scenarii cu o doză neruşinată de dramatism şi să deprim melancolici. Numai că în povestea asta nu există nimic dramatic în sensul romantic, profund şi absolut. Păpuşa nu rămâne între pereţii de sticlă pentru că intimidează cu frumuseţea ei copleşitoare, nici pentru că nimeni nu şi-o poate permite, nici pentru că, sub influenţa unei pasiuni bolnavicioase, vânzătorul “cel rău” o ţine captivă ca pe o prinţesă medievală.

Nu. Păpuşa rămâne într-o perpetuă aşteptare pentru că nici măcar o singură persoană nu se gândeşte pentru nici măcar un moment să o achiziţioneze. Părinţi presaţi de timp cumpără la nimereală orice le oferă vânzătorul, copii nerăbdători aleg cutia cea mai colorată, iar copiii foarte scunzi nici nu o văd şi cumpără păpuşile la care ajung cu mâna. În cele mai stupide cazuri, clienţii care ani de zile au văzut aceeaşi păpuşă extravagantă în mijlocul aceleiaşi vitrine presupun că nu e de vânzare.

Nicio tragedie, niciun motiv înduioşător, niciun detaliu care să funcţioneze ca o pană pentru corzi sensibile. Doar indiferenţă, desincronizare şi o infinitate de circumstanţe nefavorabile. E absurd şi paradoxal, ilogic şi frustrant. Ca un vid care e totuşi plin cu ceva. Care e de fapt politica magzinului? După ce reguli se conduce?

Există o ipoteză conform căreia, dacă nişte maimuţe ar apăsa la întamplare butoanele unei maşini de scris în decursul a câteva miliarde de ani,  ar putea reuşi să scrie una dintre operele lui Shakespeare. Într-o infinitate de repetiţii se naşte o excepţie, într-o succesiune permanentă de întamplări care se desfăşoară după banala schemă ” cauză – efect”, apare situaţia inexplicabilă şi fară precedent. Frumuseţea păpuşii, dorinţa oamenilor, amabilitatea vânzătorului, stralucirea impecabilă a vitrinei – nimic nu contează.

Finalul e la fel ca cel din povestea pe care nu am vrut s-o scriu: păpuşa rămâne în acelaşi magazin până când nu mai există nimic. La sfârşit e aşezată într-o cutie de carton maro.

Clubul oamenilor trişti

… salută iniţiativa amenajării de locuri fiţoase

Sunt un pahar.

Sofisticat. De cocktail. În fiecare noapte satisfac nevoi, creez dependenţe, conturez capricii, declanşez iniţiative, anesteziez eşecuri. Totul începe de la bar, unde nişte mâini pricepute mă fac să fiu obiectul dorinţelor unor oameni care, dacă ar şti cu adevărat ce vor, s-ar afla în cu totul altă parte. Apoi începe şarada: un telefon fără fir al mâinilor avide după alcool care mă pasează în funcţie de interese meschine şi intenţii dubioase. Cel mai mult îmi plac mâinile delicate. Pielea lor catifelată impregnată cu parfum de creme scumpe şi manichura hipnotizantă, mai elaborată decât orice creaţie a lui Dali, sunt semne ale distincţiei şi emancipării achiziţionate cu bani grei din locuri excentrice. Mâinile astea suave se încleştează instantaneu în spasmul vanităţii sau al invidiei, păcate întotdeauna mascate abil şi trădate numai de clinchetul elegant rezultat prin lovirea cochetă a unui inel preţios de cristalul corpului meu inert şi rece. Din mâinile fine sunt apoi sustras discret de mâini noduroase, capabile de gesturi brutale sau de mâini transpirate care emană incertitudine şi nervozitate printr-un tremur incontrolabil. Câteodată mă opresc într-o mână cu încheietura sugrumată de un ceas cu al cărui preţ s-ar putea cumpăra şi timpul pe care îl măsoară. În fiecare noapte ascult şoapte perverse, lamentări stupide şi planuri măreţe care nu se vor concretiza niciodată şi în fiecare noapte mi se imprimă inevitabil buzele tuturor celor pe care i-am ascultat. Unii mă numesc “atenţie”, alţii “distracţie” şi alţii “imbold”, dar cu toţii mă vor pentru acelaşi motiv: să completez ce simt ei că e incomplet.

Sunt o oglindă.

Cu pietre swarovski. Pe holul din faţa băii. Menirea mea? Să reflect imaginea unor oameni acaparaţi de propria frumuseţe şi impresionaţi de propriile calităti. Dacă în interior e frustrare, anxietate şi snobism nu e problema mea şi nici problema lor; e problema unui stilist, a unui psiholog sau a unui manager dintr-un centru comercial luat pe nepregătite. Sunt oameni de dimensiune “XXL”: trăiesc pe picior mare, au aspiraţii înalte şi conturi grase. Sunt oameni pentru care pietrele swarovski înseamnă “momente preţioase”. Când ajung în faţa mea ei văd totul, eu nu văd nimic. Sau, mai bine zis, văd acelaşi lucru: superficialitate, plictiseală şi ignoranţă.

Sunt o canapea cu blană de jaguar.

Care îşi regăseşte tot arborele genealogic atunci când clienţii nu îşi lasă hainele la garderobă.

Sunt un candelabru de cristal.

Eclipsat de stralucirea şi bombasticismele unor oameni pentru care socializarea înseamnă etalarea-obiectelor-scumpe-care-te-scot-în-evidenţă.

Sunt o invitaţie sclipicioasă.

Şi ofer intrarea liberă unor persoane care oricum nu dau doi bani pe mult prea multe lucruri.

Unde voiam să ajung cu asta? În clubul oamenilor sictiriţi care nu salută pe nimeni.

Bunele maniere messengeristice

“DNFD, sunt plekat/a din orash … nu spun cu cine Biby, ai avut dreptate … nu merita (((((((((( De la o sg persoana astept msg, se stie ea :-* :-* :-* :-* :-* “

Ăsta este unul dintre motivele pentru care sunt ferm convinsă că anumite persoane nu ar trebui să aibă acces la Messenger înainte de a urma nişte cursuri de logică şi bune maniere.

Mulţi au impresia că, dacă îşi achiziţionează un computer şi îşi “trag” net, sunt apţi pentru a purta conversaţii virtuale. Greşit. Chiar dacă tipul ăsta de interacţiune este diferit faţă de discuţiile face-to-face, există şi aspecte care rămân neschimbate, cum ar fi bunul simţ. Aşa cum în comunicarea directă anumite gesturi sunt inadmisibile, şi în comunicarea messengeristică există detalii aparent nesemnificative, dar deranjante. Aşa cum, conversând cu o persoană oarecare, mă aştept să nu fiu scuipată şi să nu se ridice tonul la mine, când tastez într-o fereastră de mess, mă aştept să nu primesc buzz-uri în neştire şi să nu mi se lezeze retina prin schimbarea obsedantă a enviromentului.

Cred că nu exagerez prea tare dacă spun că, în analogia asta, BUZZ-ul este o flegma. Ce-i drept nu la fel de lipicios dar la fel de iritant. Sigur, în caz de urgenţă, BUZZ-ul e o soluţie bună, dar oare câte urgenţe poţi să ai pe minut? În general, dacă o persoană nu îţi răspunde din prima, nu va reacţiona nici la urmatoarele 15 încercări, fie pentru că te ignora, fie pentru că nu se află în apropierea calculatorului. Indiferent de motiv, e inutil sa-i umpli fereastra cu cele patru litere roşii care sunt de-a dreptul agasante, nu neapărat din cauza zgomotului (care totuşi poate fi desfiinţat), ci mai ales din cauza modului în care direcţionează mesajele. Dacă toate persoanele cu care conversez la un moment dat, m-ar asalta cu BUZZ-uri, ar exista o probabilitate foarte mare ca fragmente din discuţii extrem de personale să ajungă în fereastra nu-ştiu-cărui-prof, iar apoi aş fi nevoită să explic de ce “i-am ales pe aia roşii, care îmi făceau fundul mai mic”.

Partea bună e că personele care îţi lasă coloane infinite de BUZZ-uri, au iniţiativa de a le asorta cu enviromenturi pe masură. În felul ăsta, după cinci minute de discuţie, nu numai că îţi ţiuie urechile, dar ai şi văzut toti roboţii, vacile, florile, inimioarele şi figurile abstracte cu care e dotată versiunea ta de mess.

Iar dacă persoana respectiva e în formă, s-ar putea ca printre “sh”-uri, “tz”-uri şi alte “kkt”-uri, să insereze câteva zeci de audibleuri şi emoticoane.

Dar să nu uităm de statusuri; acolo se adună cu preopnderenţă cheagurile de imbecilitate. La capitolul ăsta aş avea câteva sugestii/nedumeriri/precizări/indicaţii:

1. Dacă eşti într-adevăr ocupat/ă şi nu poţi să vorbeşti pe mess, de ce naibii mai apari online? Programelul ăsta atât de popular e făcut ca să comunici cu alţii. Dacă îţi e imposibil să faci asta într-un anumit interval de timp ai putea pur şi simplu să renunţi să îl foloseşti în intervalul respectiv în loc să faci pe inccesibilul/inaccesibila.

2. De ce apari online atunci când nu există şanse să te atingi de calculator? Dacă dormi, eşti “plekat/a” sau faci reparaţii pe acoperiş, înseamnă că nu ai cum să porţi o discuţie. Sfatul meu? Vezi nr 1.

3. De ce foloseşti statusul ca să arăţi că eşti disponibil/ă pentru o singură persoană, “se ştie ea care”? Logica mea rudimentară îmi spune că ar fi mult mai firesc să apari online doar pentru persoana respectivă sau să îi laşi un mesaj offline în cazul în care vrei să ia legatura cu tine atunci când va intra pe mess.

4. De ce foloseşti statusul ca să nu transmiţi nimic? Dacă tot spui ca ai o problemă, spune şi care e aia, dacă ti-e dor de cineva, spune şi de cine, dacă ai o dilemă existenţială, numeşte-o. Altfel, nu protesta împotriva etichetei “attention whore” care îţi va fi lipită în frunte.

Acum că am epuizat (cel puţin din perspectiva nemulţumirilor mele) problema statusurilor idioate, pot să trec la o altă facilitate minunată a comunicării virtuale: massul. Atunci când vine vorba de urări stereotipe de sărbători, de instigarea disperată la acţiuni umanitare sau de solicitarea celor mai noi hituri marca Taraful din Clejani, massul este opţiunea ideala. Şi de parcă mesajele despre patimile lui Iisus, copiii muribunzi si lălăielile afone ale manelalrilor nu ar fi suficiente, se mai bagă în seamă şi supersitioşii care au impresia ca un “send” le va îndeplini trei dorinţe “de suflet”. Nici nu ştiu pe cine ar trebui să condamn mai mult: pe frecătorii de mentă care inventează aşa ceva, sau pe credulii, încă nefamiliarizaţi cu tehnologia, care cred că tot ce se primeşte, se dă mai departe.

Dar socializarea messengeristică atinge climaxul prin schimburile de liste. Cine nu a trăit experienţa requesturilor din partea unor persoane dubioase, are o viaţă sociala incompletă. Asta pentru că nimic nu poate fi mai incitant decât să convingi o persoană obsedată “să facă cunoştinţă” ca tu nu ţi-ai dat permisiunea pentru inedita fuziune a listelor.

Din fericire cei care au inventat statusurile, massurile, emoticoanele, audibleurile, enviromenturile si BUZZ-urile, s-au gândit şi la un antidot (pe care eu îl folosesc adesea): opţiunea ignore.

Când frumuseţea are termen de valabilitate …

Într-o lume în care imaginea se vinde bine, vrem să fim furnizori de prestigiu, să lansăm propriul brand. Şi pentru ca inspiaţia divină din noi să se materializeze avem nevoie de materie primă: cutii sidefate cu oglinzi în interior, tuburi colorate, bureţi, flacoane cu forme abstracte, sticluţe, pensule… o nouă industrie “uşoară” care scoate pe bandă rulantă elixirele frumuseţii. Miracolele nu se aşteaptă ci se cumpără şi se administrază cu încredere de câte ori este necesar. În fiecare dimineaţă, de doua ori pe zi, o dată la trei ore… detalii inutile! În noi deja există instinctul pudrării nasului, al arcuirii genelor şi conturării buzelor. Niciodată nu este prea mult sau prea des când vine vorba de un ten perfect.

Am spus perfect? Da, lumea este plină de feţe de ipsos stilizate după ultimul trend, care nu aşteaptă decât desăvârşirea printr-un nou tip de mascara(dă). Conform sondajelor, 25 de femei şi un bărbat din 100 folosesc în medie 15 produse cosmetice zilnic, motivele fiind cât se poate de variate: “fardul îmi maschează imperfecţiunile”, “îmi dă încredere”, “mă întinereşte”, “face parte din tabieturile mele”. În realitate, nu sunt motive ci pretexte pe care le invocă atunci când îşî dau seama că, dacă pudriera nu ar mai avea loc în geantă, ar renunţa la chei sau la orice altceva. Epuizarea fondului de ten este o tragedie, iar golirea sticluţei de lip gloss, o adevărată catastrofă. În astfel de momente critice, preţurile exorbitante din cataloagele cu produse cosmetice sunt adevărate chilipiruri. Niciun preţ nu e prea mare pentru rascumpărarea frumuseţii.

Este deci machiajul frumuseţe îmbuteliată şi ermetizată? Nu! Este doar un sedativ pentru imperfecţiuni care de cele mai multe ori are efecte secundare. Cercetările arată că produsele cosmetice conţin aproximativ 157 de chimicale cu efecte negative asupra organismului. La sfârţitul fiecărui ritual de înfrumuseţare dăm corpului nostru 157 de motive să riposteze cu cancer sau, în cele mai fericite cazuri, cu simple avertismente (alergii, iritaţii). Dar când simţi extazul gasirii nuanţei potrivite de ruj sau fard de pleoape nu mai e loc pentru procese de conştiinţă, nu?

Riscurile sunt evidente dar nimeni nu le ia în seamă. Se va întâmpla altcuiva asta. Între timp, micile dive în formare îşi pot pudra în contunuare pomeţii şi nasul. Oare se aşteaptă ca al treilea strat de fond de ten să le ţină de cald? Sau cred că genele o să le crească dacă le udă cu rimel? Orice, numai să nu le cadă “tencuiala”. De aici până la dependenţa chimică e numai o chestiune de timp, timp în care probabil se va redefini acest termen. Organismul condamnat la degradare are din ce în ce mai multă nevoie de miraculoasele substanţe toxice, aşa că marile companii nu vor întârzia să elaboreze strategii de marketing pentru cremele anti-rid care urmează să fie vândute fetiţelor de 12 ani.

Nu ne rămâne decât o consolare, aceea de a sti că “stupefiantele” care ne hrănesc viciul sunt prafuri de culori pastelate, uneori cu sclipici, care miros a parfum şi se vând în cutii sigilate.

Fanul sau patologia anonimatului

Lumea se împarte în două categorii: idolii şi fanii. Aşa cum ştim, acestea sunt perfect complementare: unii sunt admiraţi, alţi admiră, unii sunt aplaudaţi, alţii aplaudă, unii sunt priviţi, alţii privesc, unii sunt invidiaţi, alţii invidiază. Partea frumoasă e că pentru ca toate rotiţele acestui mecanism vital pentru societate să se învartă cu precizie, e nevoie de efortul unei singure parţi. Un echilibru cam dezechilibrat, însă logic în ciuda paradoxului. Dacă nu ar exista cei care admiră, atunci nu ar exista nici cei admiraţi, nu?

Asta înseamnă că masinaria numită spectacol este, de fapt, alimentată mai degrabă de admiratorii înfocaţi decât de starurile cu succes efemer. Întotdeauna faptele se înlanţuiesc într-un cerc vicios: omul de pe scena este dorit de fani pentru că este extraordinar şi este extraordinar pentru că este dorit de fani.

Dar în afara de faptul că scot pe bandă rulantă monştri sacri, mai fac şi altceva aceşti oameni marunţi şi loiali? Mai nimic: urlă, se zbat, se ceartă, luptă, plâng şi mai ales se consumă. Fanii se împart şi ei în două categorii: cei pasivi şi cei activi. Diferenţa e uşor de sesizat: în timp ce unii îşi exprimă adoraţia faţă de idoli într-un mod supărător de evident, alţii se rezumă la pasiuni platonice şi declaraţii mute.

Fanii nu sunt oamenii care îşi manifestă o simplă preferinţă într-un anumit domeniu, faţă de anumite grupuri sau persoane. Fanii sunt avizi după conexiuni adesea imposibile cu entitati pe care le plasează în mod iraţional pe piedestaluri în continuă ascensiune. Fanii nu plac, ci iubesc, nu simpatizează, ci adoră. Fanii sunt mai dornici să traiască viaţa idolului lor decât propria viaţă şi stochează în memorie mai multe date legate de persoana celui venerat decât de propria existenţă. Un fan adevărat sărbatoreşte întotdeauna ziua de naştere a cântareţului sau actorului preferat şi empatizează cu acesta în orice situaţie, indiferent că este una tragică sau penibilă.

Cu riscul de spulbera o iluzie la fel de frumoasă ca cea existenţei lui Moş Crăciun, o să spun nişte adevăruri evidente pentru “non-fani”. Oricât de tare şi-ar iubi o vedetă admiratorii şi oricât de recunoscătoare le-ar fi, sentimentele nu sunt niciodată reciproce. Asta pentru că în minţile deja supraîncărcate ale celebrităţilor, reprezentarea fanilor apare ca o masă compactă şi omogenă. O singură identitate pentru mii şi milioane de personalităţi. Fanii nu au chip si suflet individual pentru că în fond sunt cu toţii la fel. Da, încă un adevar înspaimantător: niciuniul nu e unic sau special. Fiecare este convins că are cele mai puternice sentimente pentru cel pe care îl admiră si cea mai stransă legatura cu idoul său. Aproape toţi au dreptate.

Şi până la urmă de ce se consumă în felul ăsta? Unii din cauza frustrărilor personale, unii din cauza unui gol sufletesc inexplicabil şi a unei plictiseli permanente, unii din prostie şi snobism. Însă indiferent de motive, toţi sunt ca nişte biluţe fosforescente care au nevoie de un alt obiect strălucitor pentru a putea să lumineze.

Dragostea la prima vedere – eufemism pentru hărţuire

Acum câteva luni l-am cunoscut pe singurul bărbat care putea să mă facă fericita. Şi l-am refuzat. De ce? Pentru că era un ciudat de vârsta a doua cu serioase probleme de adaptare care făcea pe Don Juan-ul în staţia de 331. Mi-a spus că sunt frumoasă, m-a invitat la o cafea (procedura standard de agăţat în stil jalnic) şi chiar m-a aşteptat în faţa unui magazin de accesorii în care m-am refugiat vreo 15 minute. Dar pentru că am rămas rece şi implacabilă, omul s-a văzut nevoit să apeleze la artileria grea: “Numai eu ştiu să te fac fericită!”. “Da? Atunci ia să vedem cum te evapori în trei secunde”, m-am gândit eu exasperată şi în acelaşi timp încantată de o asemenea posibilitate”. Evident, nu s-a dematerializat în faţa mea aşa cum mi-aş fi dorit ci a renunţat la persuasiunea lui bădărănească şi s-a îndepărtat gândindu-se probabil că oricum o să găsească una mai bună (asta înseamnând mai uşor de convins, logic).

În altă zi, în timp ce mergeam nepăsătoare pe o alee dintr-un parc, un tip care venea din direcţia opusă şi care părea foarte încrezător, m-a întrebat pe nerăsuflate: “Păpuşa, ai un număr de id?”. Absolut impresionantă abordarea. Mai-mai să-i sar în brate. În afară de faptul că folosise un apelativ total neoriginal, solicitarea lui denota un nivel de inteligenţă care putea concura cel mult cu IQ-ul unei găini … retardate. “Da’ adresa zodiei nu vrei s-o ştii, mă’ Casanova?”

În altă seară, cu totul specială, mi s-a oferit o ocazie pe care încă nu ştiu cum de am fost în stare să o refuz. În staţia aglomerată unde îngheţasem asteptând troleibuzul, a oprit un Mercedes negru. Visul oricărei adolescente bucureştene care încă e abonată la RATB. Geamurile fumurii au coborât misterios prelungind suspansul. Apoi au apărut două capete de africani nesătui care se holbau la noi. De ce spun “nesătui”? Pentru că în secunda următoare au scos la vedere o tavă de carton cu savarine şi ne-au invitat (mai erau şi nişte prietene cu mine) să ne alăturăm lor. “Haideţi cu noi, avem prajituri”. Dupa cum v-am spus: Ce naibii o fi fost în capul meu de am refuzat?

Sau odată un tip s-a uitat la picioarele mele şi mi-a spus că am ochi frumoşi. Altădată mi s-a declarat iubire în mijlocul străzii. Flatant, ce-i drept, dar mult prea neconvingător.

La fiecare colţ de stradă, pe marginea fiecărui şantier, în toate troleibuzele şi la toate trecerile de pietoni se găseşte câte un “mascul feroce” care să regurgiteze perle pline de romantism răsuflat sau care măcar să claxoneze insistent. Întrebarea mea legitima e “De ce?” Oare disperatul din staţia de 331 chiar şi-a găsit o femeie pe care să o facă fericită (aşa cum numai el ştie)? Oare tipul din parc a primit vreodată un “număr de id? Oare africanii ăia “stilaţi” chiar şi-au găsit o devoratoare de savarine? Mă îndoiesc.

Şi eu nu sunt singura care are parte de astfel de abordări:

Spre exemplu am o colegă care în fiecare dimineaţă, în drum spre staţie e întâmpinată de un muncitor perseverant al cărui salut nu este tradiţionalul “’neaţa” ci “Ce te-aş rupe”. Tot ei a vrut un tip să îi recite “Luceafărul” pe stradă şi tot ei i-a fost adresată replica: “Ce frumoasă eşti, prinţeso! Eşti prea frumoasă. Acum mă duc să ascult nişte blues-uri de Salam că eşti prea frumoasă.”. Iar o prietenă care, sub influenţa unor porniri teribiliste şi-a luat bluza direct pe piele, a primit un compliment de genul “aoleu, ce perisoare ai”.

Să nu mai spun de câte ori am fost intrebată “cât e ceasul?” …

Cinci adevăruri despre copii

1. Copilul este pur.

… şi simplu murdar din cap până în picioare. De ce credeţi că în 50 % din reclamele la detergent personajele principale sunt copii? Pentru că este singurul mod de a crea un context verosimil în care să apară la un loc o multitudine de tipuri de pete: noroi, ciocolată, cerneală, fructe, sosuri, ulei de motor, vopsea, etc. Şi nici măcar aşa potenţialul copiilor nu este revelat în adevărata lui mareţie pentru că sunt omise voma, saliva si cele două treburi ierarhizate elegant de către mamici, care le numesc “mare “ şi “mică”. Dacă la naştere fiinţa umană este ca un melc scos din cochilie care lasă în urma lui dâre slinoaste, pe masură ce creşte aceasta devine din ce în ce mai ingenioasă în contactele sale cu mizeria. Aşa se explică desenele suprarealiste făcute cu rujul mămicii pe cel mai bine întreţinute suprafeţe din casă.

2. Copilul este cea mai gingaşă fiinţă.

… care poate lovi sau brutaliza o altă fiinţă. Aţi observat vreodată cu câtă delicateţe pot chinui copiii un animal? Sunt scene înduioşătoare pentru orice psihopat cu hobby-uri morbide. Indiferent că motivul este o iubire excesivă şi sufocantă, o placere secretă de a chinui în joacă sau pură idioţenie scapată de sub controlul părinţilor, manifestările violente sunt prezente la toţi copiii. Iar atunci când le dau time-out chinuitelor necuvântătoare, începe runda a doua – între ei. Între copii, bătaile şi păruielile se desfăşoară ca şi cum ar fi o formă firească a relaţiilor interpersonale atât de încurajate de adulti. Întotdeauna m-am gândit că dacă aş fi mamă, nu aş dormi în aceeaşi cameră cu copilul meu.

3. Copilul este întruchiparea inocenţei.

… aşa cum manelarul este întruchiparea rafinamentului. De fapt copiii nu sunt inocenţi ci doar neputincioşi. Ei sunt conştienţi de majoritatea lucrurilor care se întamplă în universul lor miniatural şi nu ar sta docili în aşteptarea linguriţei cu piure de legume dacă nu ar urmări în permanenţa scopuri precise. Copiii sunt nişte manipulatori înnascuţi indiferent de AND-ul lor. Ştiu când să zbiere şi când să se tăvălească în stilul epilepticilor, ştiu când să lăcrimeze şi când să gângurească înduioşător, dar, mai ales, ştiu când şi cum să se joace cu mintea şi implicit nervii tăi. Şi Hitler a fost copil. Oare cât de inocent era?

4. Copilul este asigurarea nemuririi fiecărui om.

… o asigurare pe care s-ar putea să nu vrei să o plătesti. Cu toţii ne dorim ca specia noastră sa se perpetueze la nesfârşit, să transmitem ceva mai departe. Dar oare la câte generatii ar vrea un om să vadă acelaşi nas cârn şi aceleaşi urechi clăpăuge care pe el îl exasperează de câte ori se priveşte în oglindă? Cine ar vrea să fie înfruntat de propria infatuare sau să îsi bată capul cu defecte pe care după ce că nu a reuşit să le estompeze, le-a transmis unui mucos orăcăitor? Dacă râvniţi la nemurire, scrieţi o carte: nu trebuie vaccinată şi nici nu cere bani de buzunar.

5. Copil este fiecare dintre noi la un moment dat.

… deci fiecare poate atesta măcar unul dintre cele patru adevăruri de mai sus.

Prostia doare, inteligenţa irită.

Pentru aceia care îşi canalizează sentimentele de compasiune profundă numai în direcţia celor săraci cu duhul, simt nevoia să precizez că purtatorii de materie cenuşie în stare activă se zbat în chinuri şi mai mari. Asta pentru că înaltele lor capacităti intelectuale ating zone sensibile, ceea ce provoacă iritaţii dureroase a căror natură variază de la caz la caz.

Într-o primă fază, iritatia se localizează la nivelul orgoliului si se manifestă printr-o inflamare exagerată a acestuia. Iar pentru o vizualizare mai clară a dimensiunilor e suficient să ne închipuim că bieţii si săracii oameni deştepţi au un orgoliu triplu fată de complexele si lipsurile celor mai putin inzestraţi de natură cu circumvoluţii ale creierului.

Din cauza asta sunt ei atât de sensibili la prostia din jur. Pe ei ii doare în general să ştie, dar, mai ales, îi doare să ştie că trebuie să împartă acelaşi aer mai mult sau mai puţin respirabil cu oamenii al căror IQ nu este reprezentat prin cifre suficient de mari încât să îţi doreşti să le vezi pe o fila de cec.

Ce îi mai doare? Îi doare să vadă îngustimea viziunilor celorlalţi, îi doare să constate cu cât de puţin se pot mulţumi semenii lor şi, mai ales, îi doare că sunt atât de inteligenţi încât să observe toate astea. De fapt, este foarte probabil să îi doară simpla idee că societatea şi legea îi pun pe ei şi pe ceilaţi pe aceeasi treaptă a evolutiei.

Desigur, nu toţi oamenii inteligenţi îşi deplâng durerea în văzul lumii; aceste manifestări ţin de alţi factori cum ar fi educaţia şi tipul de temperament. Întotdeauna vor exista două categorii de oameni inteligenţi: aceia care îşi macină încet suferiţa resemnându-se puţin câte puţin si care, de dragul diplomaţiei, vor face compromisuri cu realitatea înconjuratoare şi aceia în permanenţă revoltaţi şi nemultumiţi care, din dorinţa obsesivă de a schimba lumea, se lovesc la nesfârşit de globul de sticlă în care s-au închis ca să se apere de prostie.

Într-o a doua fază, iritarea se localizează în exterior, la nivelul percepţiei oamenilor de rând. Cu alte cuvinte, pe cei lipsiţi de inteligenta nativă sau dobandită, îi irită al dracu’ să vadă fie că un deştept este deştept, fie că un deştept face pe deşteptul. În acest caz, situaţia este mult mai delicată pentru că o simplă iritare se poate transforma în leziuni grave. Cum? Prin lovirea repetată a deja-suferindului inteligent. De câte ori nu aţi auzit o poveste în care un om cu IQ ridicat a fost redus la tăcere sau “învăţat minte” prin violenţă si brutalitate? …..Mă gândeam eu.

Concluzia? Nu prea ai de ce să îţi doreşti să fii inteligent şi, daca esti, nu prea ai motive să te umfli în pene pe tema asta.

Pledoaria mea anti-anti-blog

Singurul lucru la fel de absurd ca existanţa unui blog este inexistenţa lui. Dacă ai blog eşti un ratat care emană la nesfârşit idei de toate felurile, iar dacă nu ai blog eşti un ratat şi atât. Într-o lume hipermodernizată si abstractizată, în care bătăliile se dau pe pagini virtuale între oameni cu identitaţi fabricate, blogul este la fel de necesar ca o cartelă de metrou: fara el, ţi se refuză accesul.

Accesul unde? Acolo unde oamenii îşi pun pe tavă gândurile, sentimentele şi părerile. Pentru un om oarecare este suficient să vadă, să “ia la cunoştinţă”, dar o persoană cu păreri proprii nu se va opri niciodată aici. O astfel de persoană va trebui să raspundă sau eventual să riposteze, să îşi facă simţită prezenţa şi să îşi impună propria viziune despre realitatea înconjurătoare sau – după caz – despre fanteziile mai mult sau mai puţin ortodoxe.

Dacă nu ai blog nu înseamnă neaparat că aperi cu success cauza “anti-blog”. Pentru că toţi ştim, fie din legende străvechi, fie din replici telenovelistice memorabile că inamicul trebuie înfrant cu propria armă. Iar în jocul de-a “datul cu parerea” nu poti să câştigi decât dacă plusezi cu propriile opinii. Are careva impresia că o piţipoancă poate fi oprită din debitaţiile ei zilnice printr-un memorandum respectuos, trimis “pă’ persoana fizică”? Dacă da, aştept cu nerăbdare să încerce şi să îmi împărtăşească printr-un comment rezultatul demersului său civilizat.

Chiar blogul ăsta e cea mai bună dovadă a inutilităţii existenţei blogului. Până acum n-am avut blog şi mă simţeam exclusă din blogosferă; acum mi-am făcut şi mă simt înghiţită de ea.

Totusi, dacă blogul ăsta nu ar exista, nu aş mai putea scrie posturi despre cât de sinistru este.