Dragostea la prima vedere – eufemism pentru hărţuire

Acum câteva luni l-am cunoscut pe singurul bărbat care putea să mă facă fericita. Şi l-am refuzat. De ce? Pentru că era un ciudat de vârsta a doua cu serioase probleme de adaptare care făcea pe Don Juan-ul în staţia de 331. Mi-a spus că sunt frumoasă, m-a invitat la o cafea (procedura standard de agăţat în stil jalnic) şi chiar m-a aşteptat în faţa unui magazin de accesorii în care m-am refugiat vreo 15 minute. Dar pentru că am rămas rece şi implacabilă, omul s-a văzut nevoit să apeleze la artileria grea: “Numai eu ştiu să te fac fericită!”. “Da? Atunci ia să vedem cum te evapori în trei secunde”, m-am gândit eu exasperată şi în acelaşi timp încantată de o asemenea posibilitate”. Evident, nu s-a dematerializat în faţa mea aşa cum mi-aş fi dorit ci a renunţat la persuasiunea lui bădărănească şi s-a îndepărtat gândindu-se probabil că oricum o să găsească una mai bună (asta înseamnând mai uşor de convins, logic).

În altă zi, în timp ce mergeam nepăsătoare pe o alee dintr-un parc, un tip care venea din direcţia opusă şi care părea foarte încrezător, m-a întrebat pe nerăsuflate: “Păpuşa, ai un număr de id?”. Absolut impresionantă abordarea. Mai-mai să-i sar în brate. În afară de faptul că folosise un apelativ total neoriginal, solicitarea lui denota un nivel de inteligenţă care putea concura cel mult cu IQ-ul unei găini … retardate. “Da’ adresa zodiei nu vrei s-o ştii, mă’ Casanova?”

În altă seară, cu totul specială, mi s-a oferit o ocazie pe care încă nu ştiu cum de am fost în stare să o refuz. În staţia aglomerată unde îngheţasem asteptând troleibuzul, a oprit un Mercedes negru. Visul oricărei adolescente bucureştene care încă e abonată la RATB. Geamurile fumurii au coborât misterios prelungind suspansul. Apoi au apărut două capete de africani nesătui care se holbau la noi. De ce spun “nesătui”? Pentru că în secunda următoare au scos la vedere o tavă de carton cu savarine şi ne-au invitat (mai erau şi nişte prietene cu mine) să ne alăturăm lor. “Haideţi cu noi, avem prajituri”. Dupa cum v-am spus: Ce naibii o fi fost în capul meu de am refuzat?

Sau odată un tip s-a uitat la picioarele mele şi mi-a spus că am ochi frumoşi. Altădată mi s-a declarat iubire în mijlocul străzii. Flatant, ce-i drept, dar mult prea neconvingător.

La fiecare colţ de stradă, pe marginea fiecărui şantier, în toate troleibuzele şi la toate trecerile de pietoni se găseşte câte un “mascul feroce” care să regurgiteze perle pline de romantism răsuflat sau care măcar să claxoneze insistent. Întrebarea mea legitima e “De ce?” Oare disperatul din staţia de 331 chiar şi-a găsit o femeie pe care să o facă fericită (aşa cum numai el ştie)? Oare tipul din parc a primit vreodată un “număr de id? Oare africanii ăia “stilaţi” chiar şi-au găsit o devoratoare de savarine? Mă îndoiesc.

Şi eu nu sunt singura care are parte de astfel de abordări:

Spre exemplu am o colegă care în fiecare dimineaţă, în drum spre staţie e întâmpinată de un muncitor perseverant al cărui salut nu este tradiţionalul “’neaţa” ci “Ce te-aş rupe”. Tot ei a vrut un tip să îi recite “Luceafărul” pe stradă şi tot ei i-a fost adresată replica: “Ce frumoasă eşti, prinţeso! Eşti prea frumoasă. Acum mă duc să ascult nişte blues-uri de Salam că eşti prea frumoasă.”. Iar o prietenă care, sub influenţa unor porniri teribiliste şi-a luat bluza direct pe piele, a primit un compliment de genul “aoleu, ce perisoare ai”.

Să nu mai spun de câte ori am fost intrebată “cât e ceasul?” …